Adrian Valentin Samson

Despre prietenie şi boală

În timp am adunat un tezaur, poate , cel mai preţios din multiplele iluzorii ale mele tezaure, colecţii, pasiuni. Am înţeles prietenia pentru unii oameni ca o mare bucurie. Întâlnirea cu ei mi-a redat dimensiunea umană după care eu tânjeam. Am găsit în ei experienţa vie a cărţile pe care le citeam la început cu înfrigurare, apoi cu furie şi acum cu sentimentul deznădejdii. Erau şi ei aceeaşi specie lipită de viaţă, ba chiar înăuntrul ei. Nişte oameni care se amestecau în viaţa asta foarte poetică, construind mirajele , mai mult sau mai artificioase ale artei. Adrian Samson. La Hunedoara. Mi s-a părut acolo un maestru, printre mulţii artişti adevăraţi. Mi s-a părut un om adevărat, sensibil, cult, extrem de fin. M-a invitat să vorbesc despre opera lui la galeria ,,Helios. Lucrări cu o tăietură acidă, extrem de contemporană, deloc pacifistă cu această lume plină de ambiguităţi. Lucrări ce presupun o gândire pe măsură, capabilă să construiască forme ce se zbat de la dulcegărie spre esenţe. O viziune ce mimează desenul copilăriei este deturnată spre o construcţie ideală ce se foloseşte de emblemă spre a clama disperarea. Sunt nişte icoane moderne, prototipul ale unor divinităţi inexistente, fiecare cu forţa ei bine văzută, bine făcută, deplină. Nişte evidenţe ce ies din context. Fiecare lucrare e un exerciţiu de îndepărtare de o afectuoasă mărturisire, de regăsire n faţa unei oglinzi fără de mile. Chiar şi lucrările au aparenţa facilului. Văzute cu atenţie în spaţiul intim, scoase din viaţa lor oficioasă din Galerie, vezi că sunt o construcţie extrem de laborioasă şi diversă. Nu par simple exteriorizări acide , ieşite dinspre ludic. Nu. sunt făcute cu grijă, din materiale diverse, pastă de hârtie, materiale textile, decupaje etc... Sunt nişte înfiinţări ale unei lumi aparent imediate, in fond extrem de rafinate,. Au ieşit din spaţiul comun spre a deveni evocări, experienţe estetice.. O lume ce evoluează de la uzual spre ieşire din norma. Excentricitatea rupe comodităţile spaţiului cald al familiarului, şi transferă starea de zi cu zi spre experienţa unică. O lumină tandră, un spaţiu al intimizării leagă aceste definiri ale unei umanităţi ce poate fi şi un altar şi un jurnal. Aparent caricaturi, sunt exerciţii de identificare ale adevărurilor vieţii. Un artist ce trăieşte într-un spaţiu încărcat de cultură ancestrală, cu conştiinţa adevărului contemporan. Alt prieten, pictorul Constantin Răducan. Şi el un autor extrem de rafinat, cu un exerciţiu al iluminării interioare. Un artist ce sparge bariere. O picturalitate barocă, o culoare ce aminteşte de fascinaţia necesară admiraţiei. O lume ce este frumoasă cu premeditare, şi, dincolo de aşa ceva, cu taine. Un descoperitor al tainelor vieţii, dar nu prin forţa lor telurică, greu de înţeles, ci prin construcţia devină, ipostaze ale adevărului primordiale, purtând pecetea primei rostiri. E o pictură religioasă, cu o laicitate ce vine dinspre pioşenia ieşită din cărţile ce nu-l glorifică pe Dumnezeu ca om, ci ca Demiurg. De aici această forţă năprasnică ale acestor de neuitat privelişti. Aceeaşi frenezie, mai evident emoţională o duce şi fiica artistului, ce nu evoluează în registrul apolinicului, chiar ironic, ci al mărturisirii dionisiace. Afişează cu oarecare credinţă mai accentuată, cu oarecare pioşenie, ce dă naştere unei apoteozări extreme a obiectului. E un strigăt ca un semnal, şi eu doamne, trăiesc în această lume, care e ... aşa cum e, cu ochii mei văzându-se. Construindu-se, prefăcându-se în lumina sufletului. Am mulţi prieteni. Nu vreau să-i jignesc prin nebăgarea de seamă. Sunt prieteni mei, fiindcă eu sunt alături de ei. Şi, mărturisesc, în exerciţiile mele de apropiere, admiraţia este profesiunea mea. Sunt şi alte expoziţii ce mă farmecă, soţii Costin şi Minodora Brăteanu, efuziunile Doroteei Hârjoi, prezenţa tot mai puternică a lui Taşi, dar şi a lui Zgondoiu, entuziasmele sincere faţă de Kelemen, Tar Bela , Ladislau ... să nu mai vorbim despre fascinantele expoziţii ale lui Bata Marianov şi .....