aventuri curatoriale CRISTIAN DANILIUC , ANA LIENERT MAGUSIN

Curator...greu cu prietenii, neprietenii, criticii de critici şi oficialii din cultură.

Am anunţat cu câţiva ani în urmă, intenţia mea de valorificare a colecţiei personale prin organizarea de expoziţii consacrate aşa numitelor ,,arte marginale”, arte contestate, care în perspectiva artei contemporane merită să fie puse în discuţie. Proiectul a fost pus în practică printr-o expoziţie a lui Cristian Daniliuc la Galeria Inspectoratului pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu a Judeţului Caraş-Severin. Expoziţia cuprindea lucrări dăruite în timp de fostul meu elev, majoritatea din perioada studiilor la Liceul de Arte ,, Sabin Păutza”, secţia design, şi apoi cea din perioada dintre absolvirea liceului şi anul I de facultate. Această vacanţă, foarte importantă pentru tânărul artist, a fost aşteptarea unui orizont deschis aventurii culturale, avangardei, dar şi a unui spor de profesionalism. Lucrări îndrăzneţe din punctul de vedere al tehnicii şi perspectivei conceptuale. Au fost receptate cu entuziasm de publicul de la vernisaj, personalităţi importante ale vieţii culturale dezbătând locul unei asemenea expoziţii atât în viaţa oraşului, cât mai ales în devenirea personală a viitorului artist, student, atunci în anul al doilea al facultăţii de arte din Timişoara, clasa Viorel Cosor, după ce , cu un an înainte fusese elevul lui Viorel Toma. Expoziţia prezenta încercările , schiţele, proiectele, notaţiile unui tânăr ambiţios, în drumul său către şcoala ce trebuia să certifice profesionalismul. Lucrări salvate de la singurătate, lucrări găsite, lucrări provocate de nostalgia revelării sinelui artistic, şi mai ales de punere în evidenţă a obsesiilor tinereţii. Reveria, presentimentul stranietăţii, imaginea cărţii, scriitura ca obiect pictural. Spaţiul generos oferit de galerie nu a reprezentat totuşi întreaga poveste a acestei aşteptări, rămânând pentru altădată încercările de sculptură, arta obiect, arta digitală, arta video, instalaţia. Nu am îndrăznit să intrăm în zona contestatară, a derizoriului şi protestului împotriva falsei credinţe, tehnicile ,,manga”, exploatarea gratuităţii, arta cu ajutorul computerului, colajele, intervenţiile. Din perspectiva enunţată mai sus, ideea , care trebuia să se desprindă are cea a salvării de către curator, a unor lucrări cărora , chiar artistul nu le acorda credibilitate estetică, dar cărora , prin activitatea expunerii, a selectării de un aţa numit curator, le este revendicată valoarea estetică. Un fel de expoziţie nostalgică spre desăvârşire. Unii din vorbitorii de la masa rotundă au subliniat caracterul promiţător al efervescentei preocupări artistice, alţii au fost încântaţi de şarmul intrinsec al lucrărilor tânărului artist care promite a fi un artist într-o lume în care arta pare că nu-şi găseşte locul. Arta este valorizare, porneşte din stradă, din lumea reală, din confruntarea visului cu universul artificios, perfecţionist, elevat, al operei picturale profesioniste. Subsemnatul a filmat toate discuţiile cu excepţia discursului propriu care a fost sursa dezbaterii asupra statutului tânărului artist, supus influenţelor maestrului, aici Marian Truţulescu, de la Liceul de Arte, şi nu Călin Chincea aşa cum s-a susţinut. Călin Chincea i-a stimulat creaţia literară, Cristian Daniliuc fiind şi literat, poet, prozator, critic , dramaturg. La vernisaj nu a fost prezentă presa. De altfel nu a venit nici un alt invitat în afara celor pe care i-am chemat eu telefonic. Faptul m-a pus pe gânduri aşa cum...

La vernisajul expoziţiei Anei Lienert Magusin , fostă colegă de clasă, asistentă medicală în germania, cu câteva lucrări pe care le-a putut aduce în maşină, a venit toată presa din Caraş, televiziune, radio, aproape toţi realizatorii de tolk - shouri de la radio Reşiţa, de la emisiunea în limba Germană şi de la publicaţii. Ecouri entuziaste, felicitări. Anuşka a împărţit lucrări pe care în Germania nu le vindea sub 5 euro, acelaşi preţ fiind şi în România la lucrări de aceeaşi mărime, carte poştală. Eu am sosit la vernisaj cu autostopul, fiindcă artista a venit înaintea vernisajului cu câteva minute. Experienţa pe care am propus-o era ideea de artă reprezentată cu mijloace imperfecte, dar în care nu perfecţiunea formei contează ci pulsiunile emoţionale, capacitatea inconştientă de a reprezenta o lume. Primele lucrări pe care mi le-a arătat erau organizate pe orizontală. Cer şi pământ. Un cer care se alcătuia ca un lung şir de asocieri serafice, un fel de brazde ce multiplicau o apostază a unei lumi pacifice. O asociere cu pământul plin de sevă, cu materialitate placentară, dătătoare de viaţă, semn a viului. Recenta expoziţie transferă opoziţia celest terestru în cea dintre apă şi foc, lucrurile îşi pierd dimensiunea şi se scurg, sunt diluate, devin o alunecare spre lumină, dinspre o lume a căldurii, a emoţiei. Peisajele nu sunt realiste, ele sunt expresia unor frământări copleşitoare, sunt construcţii onirice, simboluri ale unor tentaţii obscure. Ce era de remarcat-originalitatea viziunii şi o anume prospeţime, o strălucire ce nu vine doar din culoare, ci şi din dorinţa de vizualizare, din ieşirea din sine a artistei. Ieşire din sine sau coborâre, iată o sugestie a unui antagonism funciar între emoţia covârşitoare şi nostalgia seninului, amândouă cu aspecte superlative distrugătoare de viaţă, căldura-foc, seninătatea glacială. Aşa că noi am găsit un titlu simbolic pentru demers, ,,Între pământ şi cer”, titlu care exprimă şi emblemele realului regăsite în lucrările cu, peisaje în care figura umană e absentă, figurarea acestor elemente complementare fiind apropiată de starea existenţială. Presa a comentat cu entuziasm, poate nu sedusă de frumuseţea indiscutabilă a lucrărilor, ci de abilitatea de a pune în scenă a imaginii unui artist care posedă şi darul vindecării; Anuşka a reînceput să picteze după ce a reuşit să-şi vindece colega de bancă, bolnavă de cancer. Sunt două fapte care m-ai intrigat. Unu. Un personaj cu funcţie în cultură, stătea în centrul sălii şi îmi tot reproşa că ,,de obicei vorbesc prost”, dar că atunci ,,am vorbit mai bine”. Sala e mică şi cei 12 spectatori au auzit aceste exprimări. Strâmba din nas, mă arăta cu degetul, dădea referinţe negative despre comportamentul meu ciudat. Articolul apărut într-o publicaţie de atitudine avea un titlu ce anunţa o catastrofă, vorbind despre ,,nocivitatea actului respectiv” şi despre amatorismul ce produce catastrofe. Cele câteva rânduri aveau asociată o fotografie uriaşă, cu un titlu pe măsură. Eu eram prezentat într-o stare de emoţie, iar expozanta privindu-mă amuzată. Să recapitulăm. Un doctor în litere îşi permite să facă un comentariu la un act de comunicare artistică mai special. Opera unui om care a venit din germania să prezinte în spaţiul natal experienţa artei care a survenit unei alte experienţe umane cea a unui tratament reuşit al unei boli incurabile prin intermediul medicinei alternative. A vindecat pe fosta colegă de clasă inducându-i o stare de bine, pozitivă. Este evident că acest domn avea o atitudine foarte fermă, decisă înverşunată, vorbind despre lipsa de şanse ale unui artist amator care descoperă arta prea târziu. Nimic din ceea ce am prezentat nu l-a impresionat, tendinţa persoanei era de a mă contrazice şi de a mă ridiculiza pentru lipsa unei culturi de specialitate. Mi-a reproşat chiar folosirea cuvântului oniric, alegerea titlului expoziţiei pe care l-a numit bombastic, deşi era alcătuit din cuvinte din fondul lexical principal, cuvinte care aveau legătură şi cu imaginile reprezentate, dar şi cu mesajul lucrărilor. Toţi cei care au fost prezenţi au felicitat-o pe artistă şi au exprimat bucuria întâlnirii cu un artist ce reuşeşte lucrări ce provoacă plăcere. Întrebarea mea este, conform cărei competenţe îşi arogă statutul de critic de critice, acela de a dărâma în două cuvinte şi fără a demonstra o atitudine negatoare la modul excesiv. Unde a studiat acest domn care procedează la ironizarea peste limite a atitudinilor mele, dar care exprimă o atitudine extrem de binevoitoare faţă de domnii Gheorghe Jurma, Iacob Roman. Şi dumnealor conduc un cenaclu literar la care activează artişti amatori. De altfel Matei Mircioane este chiar un artist matur, fără studii de specialitate, ale cărui lucrări eu le-am apreciat foarte mult la timpul potrivit. De unde această dorinţă de a ofensa, de a lovi un om care a venit cu inima deschisă spre diverse experienţe estetice.