sâmbătă, 10 octombrie 2009

Actorul Marius Tudor într-un spectacol de excepţie

Un spectacol de excepţie. Spectacolul perfect.


Ţin minte primul spectacol de teatru pe care l-am văzut pe scena teatrului din reşiţa prin 1957. Poate mai târziu cu un an sau cu doi. Era Povestea lui Harap Alb. Feerie. Fascinaţie. Bucurie a ochiului şi sufletului. Am devenit un împătimit de teatru, iar visul meu era să devin critic de teatru pentru că această artă a reuşit să-mi intre în sânge. În clasa a III-a am rugat-o pe mătuşa mea să-mi cumpere cartea Mariei Filotti ,, Am ales teatrul” un titlu care se potrivea stării mele de spirit profund romantice. Au venit anii de glorie ai comunismului care voia să se ocupe de viaţa culturală a satului, astfel că în Berzovia, localitate la întretăiere de drumuri şi aproape de oraş, am putut vedea toate spectacolele teatrelor din Reşiţa, din Timişoara, cu turnee ale trupelor de teatru din Arad, ale teatrelor muncitoreşti din Bocşa, Lugoj, Oraviţa, ba chiar şi cel al liceului din Gătaia. Noi aveam şi o trupă de teatru care dădea spectacole în localitate, cu actori care recitau cu foc tiradele din piesele aflate atunci în vogă. Am iubit teatrul de la prima întâlnire, pasiune care se exercita şi prin ascultarea pieselor transmise la radio, iar puţin mai târziu la televizor. Am asistat la o expresie teribilă a acestei pătimaşe izbucniri de fascinaţie teatrală cu ocazia turneului Teatrului ,, George Augustin Petculescu” din Reşiţa, cu piesa ,, Cui îi este frică de lup?”. De la începutul spectacolului, copiii participau intens, strigau, comentau, cântau, tropăiau şi aplaudau frenetic. Se urcau pe scenă, îşi spuneau părerea despre cele văzute, se jucau şi ei serios în limitele propuse de amfitrionul, lup... N-am văzut ochi mai fericiţi, figuri mai transportate, bucurie mai intensă. Spectacolul a beneficiat de regia inspirată a lui Constantin Bery, de muzica lui Dan Mirea şi de un decor fermecător al lui N. D. Vlădulescu. Era normal ca pe afiş să fie notaţi şi actorii, pe umerii cărora spectacolul de venea viu şi, o spun încă odată, fascinant. Lupul cel rău, a fost interpretat cu o fantezie debordantă, în registre cu totul şi cu totul inedite, parodie, dans, cântec, accente de umor popular, de către actorul Marius Tudor, care a dat o probă de profesionalism şi de înţelegere superioară a misiei de actor. O oră de efort fizic incredibil, de totală dăruire, fără nici un fel de abandonare a datelor meseriei. Nu a contat că spectatorii erau copii. Nu a contat că sala de cămin cultural nu era dotată cu ce trebuie. Nu a contat că era într-un sat, sau că era în turneu. Se simţea responsabil şi unic, dând tot ce putea, fiindcă era un spectacol, la fel ca la Reşiţa, Paris, sau oriunde. Era un paradis pentru copii şi el era un emisar al magiei artei. Copiii, profesorii, aerul şi atmosfera din jur o au simţit din plin. Era o sărbătoare. Actorul Marius Tudor fascina publicul cu un desen riguros al mişcării de scenă, cu o plastică a gestului de invidiat, cu o perfecţiune acrobatică şi totodată coregrafică a fiecărei secvenţe a compunerii rolului. Cu o spunere ce reuşea să fascineze. Un actor perfect, ce ştie toate datele meseriei pe care le foloseşte cu dezinvoltură, şi în acest caz cu bucuria de a comunica, cu bucuria de împărtăşi, de a face vizibile misterele acţiunii de artist în teatru. Fermecătoare, cu umor bine gustat de copii a fost şi apariţia Inei Prisăcariu, dar şi a vânătorului interpretat cu vervă de Sorin Fruntelată. Cei trei purceluşi, iezi au fost interpretaţi cu plăcere, dinamism, reuşind portrete încântătoare de către Nicu Pârvulescu, Mariana Grangure, Adina Panait. Ar trebuie să discutăm despre această mixare a trei poveşti , Cei trei purceluşi, Capra cu trei iezi şi Scufiţa roşie, auăleu, nu-i ştiu numele, oricum o apariţie plăcută. Afişul, imaginaţi-vă, nu are numele actorilor.... Constantin Bery a reuşit să provoace un spectacol antrenat, parodic, cu inserţii feerice, dar şi de ,,comedia del arte”, improvizând şi în registrul educativ, dar fără a fi plictisitor şi tezist. În acest spectacol, toată lumea râde, cântă şi dansează. Lupul le încasează întotdeauna de la fiinţele gingaşe, mici şi năuce, pe care le crede proaste şi vrea să le mănânce. Spectacolul este şi pentru maturi, fiindcă propune o meditaţie morală, dar şi pentru că este o propunere vizuală de excepţie, iar muzica îşi aduce contribuţia la crearea ideii de spectacol-eveniment ,,dăruit din inimă copiilor”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu